
Una dintre poeziile mele de suflet care am scris-o în timpul liceului. (Cu ocazia acelei iubiri neîmpărășite am rămas cu un vraf de foi).
Te voi iubi întotdeauna - așa cum te-am iubit mereu
Din cer tu - Zeus, iar eu jos - Prometeu
Ascuns de nori ți-e chipul și de-ai privi însângerata stâncă
Din ochii tăi va curge-n ploi - o mare-adâncă.
Din praful și noroiul în care m-am născut, te voi privi mereu
De-mi este-ușor mă doare și plâng când mi-este greu
Pierdut ridic iar mâna, vreau să prind totul și nu simt nimic
Timpul e poșta, iar eu scrisoarea dintr-un plic.
Și aș dori, o, Zeus - o clipă să te văd, și tâmplele-mi uscate
Să se topească-n valuri, pe râuri răsfirate
Doar vântul cald al verii să-mi ducă ție gândul
Căci ai fost numai cerul, iar eu pe veci pământul.
Iar vulturu-ți stăpâne, de-mi rupe-n cioburi haina
Și cu speranța-n suflet spre tine întind iar mâna
Muiat în lut simt dorul cum îmi îneacă huma
Uimit descopăr: tu ești glasul iară eu sunt gluma.
Ascuns de nori ți-e chipul și de privești însângerata stâncă
Din ochii tăi va curge-n ploi o mare-adâncă
Te voi iubi întotdeauna - așa cum te-am iubit mereu
Chiar dacă tu ești Zeus iar eu, doar Prometeu.
(poezia provine de pe o pagină ruptă din jurnal, și cel mai probabil a fost scrisă în 2003, și dedicată unui oarecare Vali).
Nu știu cum aș putea exprima mai bine ceea ce am simțit atunci fără această poezie.. poate doar prin muzică, dar în acest moment sunt lipsit de inspirație și nici nu vreau să lansez pe net o înregistrare penibilă.
Menționez că nu mai scriu poezii din 2004 (cred).

